Prima fugă….

                   
Plecase de acasă fără nicio părere de rău. Pur și simplu, într-o dimineață s-a trezit, s-a îmbrăcat în tăcere și a plecat spre gară. Părinții, colegii, prietenii, orașul, teii tăcuți...toate au rămas în urmă ...parcă niciodată nu i-ar fi cunoscut. Își amintește cum stătea în gara mică, deoparte de ceilalți oameni. Avea să vină un tren, însă nu știa unde va ajunge acel tren....se urcase apoi în primul vagon. Era un personal. Mai bine așa, mergea mai încet, avea timp......În fiecare stație se gândea să coboare, dar nicio stație nu a fost să fie gara ei. Oamenii urcau, coborau...aveau un drum cunoscut, pe cineva drag care poate îi aștepta acasă....Drumul ei...incert de la un minut la altul. Să fi fost destinul sau voința ei care au aruncat-o în acest oraș? Sau faptul că era stația terminus....Au trecut zile, săptămâni....pierdută printre străinii orașului.......nu o bucura această libertate furată...nu se putea bucura de soare, de ploaie, de flori.....încă simțea teama, teama de a nu se trezi luată de braț și târâtă acasă, teama de țipete iscate din senin, teama de corzi rupte prea brusc.......Se întreba dacă nu cumva ar trebui să sune...să anunțe că e bine......își lipise receptorul rece al telefonului de ureche...tonul țiuia strident....formă numărul....la celălalt capăt al firului auzi un Alo slab, fără speranță....Închise telefonul și porni spre gară.....