sâmbătă, 26 februarie 2011

Cenușiu...

 Din tot grupul, se remarcă doi...parcă ar sta de vorbă despre ceva extrem de serios..... par a fi un El și o Ea....










Vrăbiuțele....își așteaptă rândul la masă....
 







În timp ce peste toate se aud acorduri triste de vioară....l-aș fi întrebat ce cânta...dar îmi era teamă că aș fi avut apoi ocazia să reascult la infinit tristețea...
























vineri, 25 februarie 2011

Vârtej....

Se procedează în felul următor: se amestecă, într-o cantitate luată la întâmplare, neliniști, nervozitate, lacrimi, zâmbete false, frânturi de exuberanță, ceva ratări, teamă, ceva febră, tuse, dureri de spate, respirație greoaie. Rezultă o stare critică, de rahat.....ce se dorește combătută cu un pumn zilnic de pastile, de toate mărimile și culorile. Încerci să mergi drept, să spui: POT. Doar încerci, că de reușit.....mai greu. Orice sunet îți terorizează nervii întinși la maxim, totul e inutil, albul e prea alb, noaptea prea scurtă, ziua prea lungă, oamenii prea curioși. Ai brusc chef să trăiești și în secunda următoare te urăști.... Te uiți minute-n șir în gol și te trezești lângă străini ce nu  te înțeleg...De jur împrejur doar străini....și gol...gol în suflet, gol afară. Întinzi o mână ce rămâne întinsă spre nicăieri....Când ai probleme, oamenii fug.....Ți-ai dori să te înțeleagă....dar nu, sunt prea ocupați de minciuna lor de zi cu zi....Te scuturi asemeni unui animal și încerci să continui...deși undeva, adânc ascuns, ști că nu are rost....că e efemer.....Cum ieși din vârtej?

   
 

luni, 21 februarie 2011

Stadii...

Unii, deși încă nu-și dau seama, își sprijină neputința în palmele altora....



















Alții, conștienți de fiecare clipă, își odihnesc neputința de singurul sprijin rămas..
















sâmbătă, 19 februarie 2011

Clipa...


S-a oprit timpul în loc. Fără niciun avertisment, fără niciun sunet. Brusc, am rămas prinsă între două lumi, cea de dinainte și cea de după...clipă. Clipa când timpul s-a oprit în loc. Mă plimb așadar, într-o clipă ce ține cât o eternitate..... ce nu-mi aparține. Fără trecut și fără viitor. Poate fi o capcană, sau poate nu...Sau poate fi o clipă pierdută....sau nu...

 

luni, 14 februarie 2011

Încotro...?

 


Nu-mi vine să-mi cred urechilor! E o farsă...sau trăiesc într-o lume greșită? Sau trebuie să accept realitatea...sau să fac ceva....Mai e ceva de făcut? E prea târziu...? Priviți! S-a gârbovit Pământul sub poveri! Îmi e dor de OAMENI! Încotro?

sâmbătă, 12 februarie 2011

Gri colorat..


 


Privit de sus, orașul părea și mai gri....brațe haotice de macarale gârbovite de așteptare.... prea multe mașini sugrumând pete răzlețe de verde... oameni veșnic grăbiți...toți pășind spre nicăieri cu privirile-n pământ....pe ici, pe colo câte o căsuță inhibată de blocuri gri, înalte.... cruci ce strigă zadarnic spre cer...reflexii de ape murdare în oglinzi de coloși...În  tot furnicarul însă se zăreau două pete de culoare. Două pete ce pășeau alături, cu priviri senine și cu un zâmbet uitat pe chipuri...Doi oameni...altfel de oameni..
-Se pare că avem același drum..
-Da, așa pare, deși....scopul poate fi diferit...
-Privește în jur! Ce vezi?
-Suflete îmbrăcate-n gri...
-S-au rătăcit pe propriul drum...
-Uitându-și scopul...
-Și totuși trăim printre ei...
-Da, dar ei sunt orbi....
-Și noi prinși între două lumi...
-Nebuni..ce încă mai credem..
-Nebuni ce încă mai privesc cerul..
În marea de oameni, o bătrînică încerca sfioasă să-și facă loc....
-Permiteți?
O pată de culoare întinse mâna să o ajute...
Privit de sus, orașul părea și mai gri....Însă, puteai ușor observa două pete de culoare ce se depărtau una de cealaltă....

Când a fost ultima dată când te-ai oprit din drumul tău pentru a privi în jur? 

luni, 7 februarie 2011

Cu alți ochi...



 

Avusese accidentul acela stupid! Își aducea aminte ca prin vis....dimineața cețoasă era acompaniată de acorduri în surdină....conducea liniștit înspre o nouă zi......Brusc, de nicăieri, îi apăru în cale un copil...Își aminti zgomotul roților chinuite de frână și apoi...nimic. Luni întregi le petrecu în spital...I se spusese că acel copil era teafăr....cu prețul unui reflex....mașina se încolăcise în jurul unui copac de pe marginea drumului....Zile întregi se zbătuse pentru viață...zile întregi de care nu-și mai aducea aminte. Ceea ce-l durea însă era.....faptul că prietenii, rând pe rând îl părăsiseră...motivat sau nu. Era singur într-un oraș devenit brusc străin. Și totuși......accidentul îl trezise la viață! Îl transformase într-un pieton curios....Schimbase culorile semafoarelor cu privirile colorate ale trecătorilor....adierile aerului condiționat cu raze de soare ce i se jucau pe chip...Se trezea plimbându-se în ploaie...sau privind tăcut un apus așezat pe o bancă în parc...sau schimbând pase cu puști într-o curte de școală veche....Ce simplu era! În trecut ridicase fericirea pe un soclu...inventa zeci de probleme și se pierdea zilnic prin minciuni....Acum, în fiecare zi, învăța să trăiască...Descoperise străini care-i erau mai prieteni decât cei pe care-i avuse....Se bucura de fiecare clipă lăsând-o să treacă....Aflase că nu poate fi mai bogat chinuind un suflet, sau crescând doza de egoism....Transformase trecutul în crâmpeie de imagini...și atât....Trăia! Și nu mai îi era teamă să simtă!... 
Într-un fel sau altul, fiecare, la un moment dat...primește o palmă....

duminică, 6 februarie 2011

Pentru tine..și pentru tine...și pentru tine...




Comparație...



 

Astăzi, compar iarna cu o cădere.  O cădere din care te ridici cu genunchi și coate julite....O cădere din care te ridici pentru ceva, pentru cineva. O cădere din care te ridici pentru-că te așteapă ceva nou, sau cineva....Cineva căruia poți să-i surâzi, să-i vorbești, cineva care te încălzește în singurătate....O rază de soare timidă ce pot să o compar cu o mână întinsă...hai, sunt aici pentru tine...O rază apărută de nicăieri ce te trage să mergi mai departe...chiar dacă nu durează, chiar dacă e efemeră....chiar dacă o să îngenunchiezi din nou, într-o iarnă......

joi, 3 februarie 2011

Dulce, amărui...sărat...

Avea chef de ceva dulce...ba nu! Mai degrabă ceva amărui...sau parcă sărat...De fapt, nu prea știa ce vroia...Avea câte puțin din fiecare......dulce, amărui, sărat...Dar, lipsea ceva! Un gust pe care nu-l putea defini...ceva așa...cum ar fi.....gustul fericirii...

marți, 1 februarie 2011

Umbre...






Ora 02.14 minute....somnul nu-și găsește drumul spre casă........02.15 minute..doar tic-tac-ul mecanic al ceasului și umbre timide pe pereți,  umbre născute din lumina palidă a felinarului din stradă........02.16 minute...timpul trece nefiresc de încet...Umbrele încep să prindă viață...o pasăre-n zbor, un animal grăbit...Își aminti cum, odată, mai demult...cu ce naivitate încercase.....
-Dispari! Nu mai vreau să te văd!
Niciun răspuns....doar o urmărea-n tăcere...
-M-am săturat de tine! Oriunde mă duc...ești acolo...
Nimic....și totuși ...era acolo...
-Spune-mi ce trebuie să fac?! Spune-mi unde trebuie să mă ascund.... ce trebuie să devin....Pentru-că nu contează de e zi sau noapte, de e soare sau nori.....ești mereu un pas înainte... sau înapoia mea...
Orice ar fi făcut, oriunde s-ar fi dus...oriunde s-ar fi ascuns...nu putea să scape de partea întunecată a ființei ei....