Un boboc......

 

Zăpada scârțâia sub pașii grăbiți spre casă de gerul de afară. Luciri de iarnă-i furau privirile......o streașină plângea deasupra unui trandafir îmbrăcat în gheață galbenă luminată de un felinar slab, liniștea nefirească a perfecțiunii naturii, frunze, spini, boboci de gheață...parcă protejați ca ceva pur și deosebit de frumos... auzea bătăi de inimă sfioase ce se temeau să nu spargă în mii de lacrimi  trandafirul încremenit în iarnă...Se simțea asemeni unui om de zăpadă.....și frigul i-au transformat căldura în țurțuri, lacrimile în fulgi de nea...un om de zăpadă rece...ce vai! se putea topi însă atât de ușor! Se grăbea spre liniștea de acasă....Se grăbea să fugă de oameni, de real.....Se grăbea spre amintiri poate.......spre zilele în care se plimbau ținându-se de mână, spre serile în care pândea zgomotul ușii și pașii din hol........spre diminețile somnoroase cu săruturi tandre.....Dar toate-s trecute, înghețate .....ca un boboc de trandafir. Și brusc simți frigul de afară, simți zilele triste în care ușa deschisă nu aducea nimic bun, își aminti cum tânjea după o îmbrățișare, zilele de străini, în doi.....,și faptul că niciodată nu era acolo când avea nevoie ...... Își aduse aminte că plecase, apoi.....mascând furtuna din adâncuri se întoarse....poate pentru-că .....crezuse că-l mai iubea puțin....dar nu mai pândea glasul ușii, nu-și mai dorea plimbări în doi și nici îmbrățișări......O străfulgeră un gând: bobocul de trandafir! Ar trebui să dispară, să-l transforme în mii și mii de ace de spini......

Soneria telefonului sună strident în liniștea dimineții. Un sunet prea vioi pentru tristețea de peste noapte. Fără chef caută orbește locul de unde țârâitul continuă să țipe...

Alo?

......

Alooo?

Nu aude altceva decât o respirație slabă...apoi un click. Se uită pe-un display luminat strident.....un anonim!