vineri, 3 decembrie 2010

Lacul...

 


Aerul devenise insuficient....o mână invizibilă parcă o strângea de gât. Se trezise cu un țipăt într-o dimineață cenușie. Amintirea din vis era prea vie. Îi ardea fiecare fibră din trup....  Clipele frumoase se întorc împotriva ei. Era prea obosită ca să mai lupte. Un timp ignorase oboseala, ignorase orice durere, orice dorință. Se zbătuse clipă de clipă și crezuse că a învins. Se lăsă fără vlagă înapoi în pat, închise ochii și făcu loc amintirilor să o ardă....
Plecase grăbită dis de dimineață și ieși bucuroasă în imensitatea de alb de afară. Îi plăcea acel joc al umbrelor nopții cu lumina dimineții. Zăpada prinse brusc glas sub pașii zoriți către lac. Adora să patineze. Pomii își întindeau spre ea brațele imense cu mănuși albe, pufoase....se distra încercând să prindă steluțele de zăpadă, doar doar o găsi vreo taină ascunsă. Își puse patinele, închise ochii și începu să alunece ușor pe gheața lacului.....Fi atentă! Ai să cazi!” Prea târziu însă. Căzătura fu nimic pe lângă surpriza de a descoperi că nu era singură acolo. Se ridica furioasă scuturându-și zăpada din păr.... El, zâmbind, se aplecă să o ajute. Ea, îmbujorată, murmură un “mulțumesc” stingher. Patinau în tăcere, ignorându-se, niciodată atingându-se. Doar urmele fine li se mai uneau uneori formând inimi ciudate.....”Vi des aici?” ”Doar când vreau să fiu singură!” El, tot zâmbind, o luă de mână..”Și eu la fel” Patinau tăcuți în liniștea unei dimineți de iubire…
Primăvara năvălise cu puzderie de boboci și verde crud în viețile tuturor. Își mai revenise puțin. Astă iarnă a fost o lașă…Fugise fără să se mai uite în urmă. Fugise de ea în primul rând. Se îndrăgostise de multe ori. Grăbită, pe fugă…Greșise tot de atâtea ori. Nu avuse răbdare ca floarea să înflorească, să-și descopere petală cu petală…Luase doar acel frumos de suprafață, constatând că nu e suficient. Astă iarnă a fost o lașă…Cu un oftat ușor alungă amintirile. Se opri pe o bancă și se amuza încercând să păcălească o rază timidă de soare…”E liber?”…Uimită privi spre El. Apăruse din senin, ca atunci, pe lac…”Doar dacă dorești să fiu singur”….
Căldura toridă din oraș o alungase la munte. Își puse mintea și corpul la încercare bătând cărări pustii…Pustiu făcea parte din ea, din ființa ei. Era ca o fereastră fără gratii și totuși……Se trezea tot mai des gândindu-se la El.  Își dorea să facă parte din viața lui, din visele lui…să-i dăruiască zâmbete, gânduri, griji…Se întreba ce-i place, ce nu..ce l-ar bucura, ce gust ar avea cafeaua pe buzele lui, cum ar arăta zâmbind în somn…dar, era o lașă! Da! Pentru-că toate astea la un loc înseamnă griji, dăruire, așteptare…și îi era teamă, atât de teamă!
Trecu și toamna. Se plimba pe nicăieri, sperând……Era admirată, curtată…dar pustiul rămânea pustiu. Lacul rămase înghețat în inima ei, patinând aiurea necunoscuți, nereușind măcar să lase o urmă pe gheață……Iarna bătea la ușă și Ei îi era tot mai greu…minunea așteptată nu sosea de nicăieri. Și cu fiecare fibră simțea păcatul gândului, păcatul dorinței……Nu avuse curaj să spargă zidul, să treacă dincolo…Și zilele se derulau fără sens, aceleași și aceleași obiceiuri, aceeași oameni, aceleași gânduri…Fir-ar! De ce oamenii nu înțeleg oamenii? De ce nu respectă dorința celuilalt? De ce judecă totul prin egoismul lor? De ce? De ce?
Brusc, prea brusc sări din pat. Își căuta febril patinele….Ieși grăbită în imensitatea de alb de afară…..Părea aceeași iarnă, o iarnă a sufletului ei…..Își puse patinele, închise ochii și  începu să alunece ușor pe gheața lacului………

2 comentarii: