Un fel de curaj...

Simplul fapt de a trăi în România, îl consideram un act de curaj. Curajul de a-ţi întemeia o familie, de a avea un copil, de a avea prieteni......Cu câteva luni în urmă, la metroul de la Muncii...vreo 5 persoane adunate pe un colţ de peron. .....Trecând pe lângă ei..... brusc îl văd pe prietenul meu că o ia la fugă şi sare direct pe şinele de metrou! Un om zăcea acolo şi toţi ceilalţi se uitau la el! S-a desprins atunci un tânăr din grămada de "admiratori" şi l-a ajutat să urce. I-a ajutat ....mai corect spus. Omul căzut era inconştient. Nu ştiu de ce şi nu am aflat vreodată. Am luat imediat metroul care intra în staţie doar la câteva secunde după ce prietenul meu era înapoi sus, pe peron. Şi, de câteva zile, stau şi mă întreb.....faptul că trăim în România e: curaj,.. inconştienţă sau ...pură întâmplare? Pentru-că nu îmi explic de ce nişte oameni, unii mai motivaţi ca alţii din punct de vedere emoţional, nu au încercat imposibilul ............să salveze nişte suflete de copii. Ce trist e să vedem oboseala din noi, lenea şi platitudinea....... Nu vreau să discut de condiţii, de responsabilităţi, de motive, de cauze...dincolo de toate acestea.....e vorba de curaj, curajul de a trăi, de a face ceea ce este corect.....Oare chiar nu ne mai animă nimic altceva decât materialul..?