Vă provoc la....

„o leapsă monolog”..:))

E un tumult în mine, o bătălie între copilărie și maturitate....Mă urăsc în fiecare clipă și în fiecare clipă mă iert și încerc să fac tot ce nu am putut să fac. De multe ori nu reușesc. Nu pot să-mi închipui infinitul și nici să înțeleg nimicul. Și fiecare clipă a trecutului ce-mi vine-n minte, de fiecare dată e altfel. Mai matură. Mai stranie. Mai estompată. Deziluziile au prioritate. O să îmi amintesc de ele până o să le uit. Încerc. Mă urăsc în fiecare zi pentru-că sunt slabă, pentru-că mă doare tristețea prietenilor mei, pentru-că nu am curaj să le spun că....SIMT....vreau să te ajut!......Dar nu am curaj și chiar dacă gândul-mi pleacă înainte, se întoarce din drum.....mă urăsc că nu am încredere în destin.....urăsc că nu-mi ascult inima înaintea rațiunii, mereu răstălmăcesc și chiar dacă vreau să spun ceva, cu totul altceva veți auzi.....străine vorbe pentru mine....Am la dispoziție tot ceea ce vreau să știu, să cunosc, să simt....și închid ochii voit...Prea des deschid ușa plăsmuirilor mele și prea de multe ori mă pierd....astfel încât am vaga senzație că trăiesc....Vorbesc cu umbre de vis și am pretenția ca oamenii să mă înțeleagă.  Îmi doresc însă să pot uni tăcerea dintre vis și viață. Să pot uni dorința cu voința. Îmi doresc să petrec dimineți somnoroase îmbrăcată-n pijama....mi-e dor de o cafea aburindă care să nu-mi dea stări de veghe, mi-e dor să pot sta locului o secundă să privesc ploaia cum cade pe geam, să văd noaptea lipită de fereastră....mi-e dor să pot sta locului să privesc lumea, să mă uit în ochii ei......Ca să ajung, acolo, trec în fiecare zi munți și dealuri și văi și păduri. Și în fiecare zi o iau de la capăt. Ard încet pentru nimeni. Nici eu nu îmi mai înțeleg rostul. Ce e ăla rost?