Sare și nisip...

Val după val, picături de sare veneau de undeva din infinitul privirii....se spărgeau ușor de corpul plin de nisip...val după val scăldau trupul gol. Sare și nisip. Oare or fi lacrimi? Om și natura...un singur simț. Briza mării unduia ușor mantia nopții, se juca cu părul ud al trupului gol, mângâia pielea lucindă în lumina lunii, dezmierda buzele sărate....Val după val ...ștergeau urma unui alt trup...o urmă goală lăsadă pradă imaginației mării. Dar acolo, unde marea nu are adâncuri și scaldă cerul, ușor și cu teamă, o geană de lumină alungă paloarea dulce a lunii....La început somnoroasă, timidă. Apoi, marea născu un disc de foc pe care-l dărui cerului...Toată splendoarea lui se oglindea în infinitatea de picături. Dacă trupul gol era puțin mai atent, putea observa bucuria cerului, a pescărușului, tristețea mării, acum mai puțin misterioasă...Dar, trupul gol, se scălda în baia de lumină, nisipiul se usca pe buze, pe păr...ochii înotau în picături de sare, val după val....Oare or fi lacrimi?