Lacrimile zeilor....

                         

Era luna lui cuptor... după muncile grele în arșița zilei îi plăcea să stea ore întregi în noaptea tăcută..... îi plăcea să stea întins în câmpul de maci....privea cerul înstelat lăsând gândurile să-i zboare aiurea.... Se distra imaginându-și că zeii privesc la el....un muritor. Perseus, cel ce o ucise pe Meduza....calul înaripat Pegas născut din sângele Meduzei....Andromeda, soția lui Perseus...Casiopeea, mama regelui Cepheus.....Poate va avea noroc de o ploaie de stele...Închise ochii...se simțea atât de liber, de liniștit, de împlinit......Bursc simți mici înțepături pe brațe, pe față....deschise ochii și văzu puzderie de stele sărutând pământul......Întinse mâna și culese un pumn de lacrimi de zei......dorințele se nășteau și mureau cu viteza gândului........fugind spre casă își imagina că va găsi un palat în locul bordeiului, își imagina că va fi putred de bogat...își imagina că va rămâne veșnic tânăr, se gândea că va stăpâni toate tainele universului.......Ceea ce însă nu observa era faptul că lacrimile zeilor se tranformau în pulbere, în pământ....firișoare subțiri se scurgeau printre degetele încleștate.....Ajunse în fața bordeiului secătuit de dorințe, dezamăgit de gustul amarului....își pierduse libertatea, liniștea, împlinirea.....își dorise mai mult atunci când fericirea era lângă el. Și-și aminti de Aristofan: stelele căzătoare sunt sufletele oamenilor sărmani, mergând amețite de beție prin cer după o cină la o stea bogată......