Despre cei fără nume

În drumurile mele, m-am oprit într-un sat aşezat la poalele munţilor, ţinut în braţe de copaci bătrâni, răcorit de izvoare limpezi... Totul într-o armonie desăvârşită....
Doi săteni:
-Să trăieşti! De unde vi?
-De la Cel care taie pomii!
-E, te las. Mă duc la Cel cu moara.
Ce ciudat...mă gândeam. Oare nu au nume?
Acolo, la poalele munţilor, într-un sat uitat de timp, fiecare era Om, fiecare era o parte din natură, fiecare îşi avea rostul lui, aşa cum o floare înfloreşte, aşa cum un măr dă rod..
-Să trăieşti! Ce faci?
-Uite stau şi mă gândesc.
-La ce?
-La Cea care a trecut prin sat!