Necunoscuta din mine...

Mă plimb bezmetic fără să recunosc nimic pe unde merg……în mine curge doar o muzică tristă….Privesc necunoscuții din jur….grăbiți sau nu, singuri sau nu, veseli sau nu……..încotro s-or îndrepta cu toții? Nu mai am nicio scânteie. Urăsc și  lumea, urăsc și singurătatea, nu vreau nici acolo, nu-mi place nici aici! Nu am ce să găsesc pentru-că nu știu ce să caut, nu am cum să mă regăsesc pentru-că nu știu cine sunt. Nu știu ce vreau. Nu sunt nici X, nici Y și nici Z! M-am uitat într-o toamnă târzie, m-am plimbat pe adieri de vânt și m-am rătăcit în ceață grea....Mi-aș dori să pot să țip, să pot să plâng, să pot să mușc, mi-aș dori să pot să mă eliberez la fel cum respir....dar, uneori uit să respir, mă trezesc împietrită, cu ochii pierduți...uneori și respirația doare, e grea....Îmi refuz vise, le alung...nu mi se poate întâmpla nimic frumos....sunt doar un gând pierdut. Și-mi simt sufletul sfâșiat de incertitudini.....pot să-mi transform trecutul într-un ciob ? E atâta intimitate și niciun strop de pasiune...M-am plictisit să-mi tot car ancora după mine. Nu se potrivește cu abisul. E insuficientă. Îmi amintesc din când în când gustul zborului, beția urcării....acuma nu pot decât să privesc cum cad...și nu mă mai opresc. Ar fi suficient un singur punct infim de sprijin....dar nu-l găsesc, nu-l văd....nu știu unde să-l caut, pentru-că nu știu unde trebuie să mă opresc, pentru-că nu știu cine sunt......