Draga Mos Craciun ....

Linistea camereri era tulburată doar de glasul ceasornicului vechi ce parcă sfidând gravitația, sta pe un colț de dulăpior ce gemea sub vrafuri de cărți. La măsuța așezată lângă geamul pe pervazul căreia trona mândră o Crăciuniță, puteai zări un bătrân ce privea departe, sfredelind în amintiri. Printr-un miracol, căsuța scăpase de nebunia demolării. Ce-i drept, acoperișul se plecase într-o parte crezând că sprijină nucul bătrân, iar iederea, acum de o culoare ruginie târzie, ascundea culoarea casei. Un felinar in jurul căruia cu anii se încolăciseră zeci de cabluri, lumina palid seara târzie. Câteva blocuri înconjurau casa lăsând doar o îngustă alee ce ducea la strada principală. Acolo, forfotă și gălăgie. Deși anul acesta zăpada uitase să mai cadă, febra Sărbătorilor puse stăpânire pe toată suflarea orașului. Pretutindeni chipuri îmbujorate, fericite și brațe pline de cadouri. Ici, colo mai zăreai vreo pată de gri supărată cine știe din ce motiv. La un colț de stradă o adunătură de copii jucau țară, țară vrem ostași. Uitaseră repede de jocurile iernii însă nu și de întrebarea: 
-Oare ce ne aduce anul acesta Moș Crăciun? 
Unii, mai tineri în ale vieții, se smiorcăiau și întrebau cu speranță: 
-Dal dacă nu ninge, mai ale cum să ajungă Moș Clăciun la noi?
He, ale tinereții gânduri :) 
Dar hai să aruncăm o privire în casa bătrânului. A, uite! Încă stă la măsuță. O cană mare de ceai își pufăie aburii în stânga lui și pipa stă stinsă sprijinită de o carte în celălalt colț. Mâinile, împreunate i se odihnesc pe o foaie boțită de hârtie. Brusc, bătrânul, cu un oftat ușor, ia foaia de hârtie și încearcă să o netezească cu dosul palmei. Mâini muncite. Mâini ce nu au cunoscut odihna. Mâini pătate de ani și de greutăți. În tinerețe fusese zețar. Citise mii de manuscrise, de foi, de idei și invenții, de suflete așternute în rânduri. Culegea fiecare literă din text și o transpunea în culegar cu sfințenie parcă. Apoi, căuta cele mai potrivite cerneluri, le combina și rândurile prindeau chip în carte. Dar asta fusese demult, demult în tinerețea lui, când Moș Crăciun își făcea apariția rar și pe nevăzute. Mereu și-a dorit să stea de vorbă cu Moșul. Întinse mâna și luă creionul bine ascuțit. Cu litere tremurânde puteai citi: Scrisoare către Moș Crăciun.
Mâna îi rămase pentru o secundă în aer. Parcă fără să respire, citi cu atenție cuvintele murmurându-le ușor, apoi îndepărtă un fir de praf invizibil de pe foaia de scris și lăsă deoparte creionul. Avea doi copii. Oameni mari și importanți acuma. Care crescuseră printre literele și cărțile lui. Plecați, hăt departe, în țări străine. Nu i-a judecat niciodată, nu le-a cerut niciodată să rămână. Bătrânul se împăcase cu soarta lui. Învățase că fericirea are drept rădăcină un cuvânt vechi, vechi care însemna noroc sau avere. Și mai învățase că ea vine doar din interior. Nu a căutat-o niciodată. A lăsat doar să se întâmple. 
Dar, în seara aceasta avea nevoie să fie altfel. Avea nevoie să își aștearnă sufletul pe hârtie. Așa că, luă cu mâna tremurândă creionul bine ascuțit și continuă:
Dragă Moș Crăciun, .........