112...

 

Anul acesta m-am întâlnit pentru prima dată cu marea, undeva pe la ora 2 noaptea....Imensitate scăldată în lumina lunii....Un neant ce ne-a cuprins, fără să vrem, pe toţi cinci....Prea era totul perfect...până când un ţipăt crud taie liniştea nopţii..... o butelie de gaz de la un lămpaş, aprinde lucruri în jur....Nu am văzut mai nimic, decât o pală imensă de foc ...gânduri înfiorătoare ce-mi trec prin minte în dezacord cu mişcările pe care le fac....nisip, cât mai mult nisip aruncat spre foc......o umbră ce fuge spre apa mării....telefonul scos de nicăieri încăpăţânat să indice doar o linie roşie ce parcă-mi ardea privirile. Formez 112....deja eram în maşină îndreptându-ne spre ?.... Litoralul românesc are un mare minus la capitolul medici. Iar noi ne aflam pe o plajă pustie, departe de orice lume civilizată....112....îmi răspunde o voce calmă, prea calmă....Localizându-ne, ne cere să stăm pe loc...În 3 minute apare o salvare. După alte câteva minute ne îndreptăm spre Spitalul judeţean din Constanţa. UN SINGUR MEDIC de gardă, în condiţiile în care a fost şi cel mai aglomerat week-end la mare.....Un chirurg. Un om....Ce cred că-şi lasă acasă orice bagaj emoţional. Ne-am lăsat prietenul în spital,  acoperit de bandaje. Gradul I şi II. Nu prea grave, dar pe o suprafaţă mare. A doua zi, niciun medic ....a treia zi, niciun medic.......Un spital trist, cu geamuri vopsite în grabă, înțepenite, fără nicio șansă de a le deschide. Cearșafuri pe post de perdele, paturi vechi și ruginite....Și o puzderie de lume...tristă, obosită. Pe ici, pe colo mai puteai vedea câte un chip pe care se citeau urme slabe de speranță.... 112 și-a făcut datoria. Perfect. Bine pus la punct, rapizi, devotați.......Însă, locul unde ajungi după un apel la 112.......e diferența dintre viață și moarte în multe cazuri. Făceam naveta între plajă şi spital, cu rândul....A treia zi, pe răspunderea noastră, l-am luat din spital şi l-am adus în Bucureşti. Am ajuns cu bine într-un timp record. Prietenul nostru e ok, mai are ceva timp de petrecut prin spital, însă emoţional, toţi suntem......în neant. Nu suntem decât un înveliș fragil animat de vise, gânduri, speranțe....Credem că suntem stăpâni peste tot și toate, ne credem invicibili......Până la proba contrarie.